Reverie cu pulsiuni

Rasarit. Ma trezesc din starea de veghe. Ma urc in pat si ma pornesc a scuipa vise, unul cate unul. Nu e nevoie sa deschid ochii, oricum nu le-as putea prinde. Le pipai cu buricele degetelor, ca sa nu pierd sirul. Subconstientul imi da un ghiont, dar nu ma sinchisesc sa caut semnificatii. Nu vreau sa stiu ce vreau. E cald aici la umbra, sub adapostul ignorantei si pasivitatii. Am senzatii care ma lasa rece si emotii care ar putea sa-mi sparga pieptul. Mi s-a parut, asta aleg sa cred. Raman placida. Doar n-o sa permit sa-mi fie zguduit cursul normal al vietii, n-o sa gonesc comoditatea. Primesc tot soiul de imagini si de sunete care imi par straine, nu vreau sa le accept. Se apropie starea de veghe si nu voi putea functiona incarcata de astfel de pulsiuni. Ar insemna sa incep sa le disec, sa le inteleg, iar asta-i un deranj prea mare.Trebuiesc ingropate numaidecat. Sau poate de data asta voi fi zdrobita de asfalt. Sa ma cunosc pe mine ? Ce corvoada.. Ma pot modela dupa bunul plac, pot fi cine vreau eu..doar am atatea masti diforme in sertar. Uneori ma musca dar le mai hranesc cu o farama de constiinta si se potolesc.
Tuturor ne place cafeaua. Ne mai rapeste din timpul destinat somnului, acel calvar teribil in care suntem obligati sa ne privim. Ma trezesc, adorm, ma trezesc, ma pierd.
Cine mai stie ce e bine ? Suntem toti niste carcase impopotonate, putrede pe dinauntru..o gloata de lesuri care nu pot dormi.
Ma fura somnul. Ce ma fac?
Incerc din rasputeri sa gasesc un scenariu pentru un vis frumos si sa-l sadesc in minte. Nu merge niciodata. Ce s-ar intampla daca fiecare dimineata ar fi incarcata de amintirea viselor sau macar de mici franturi? Sau cum ar fi daca as visa mai des si mai mult? Pisicile viseaza mult..si par atat de linistite..Dar sunt si eu un animal.
Uneori imi doresc sa inghet timpul, sa-mi parasesc trupul si sa-l lovesc cu bestialitate pana cand un strop de sange imi va potoli furia. Astfel as fi impacata cu mine.
Daca P, atunci S. Daca ploua,imi iau umbrela. Dar daca noaptea ar fi un sfetnic bun,atunci nu ne-ar mai fi sila de noi.
Iarna visam mai mult.

Verba volant

Uita-te! Uita de tine atunci cand privesti.

E cu neputinta acest lucru, insa e placut sa te pierzi in contemplarea vietii. Nu uita de tine, rataceste-te. Nu te uita la cuvinte, sunt doar semne. Simte-le.

"Uite! Ma uit, uit secunde din mine.."

Sa intre soarele !

Deschideti fereastra si priviti lumea. Deschideti ochii si uitati-va in afara voastra. Deschideti-va mintea si cautati-va locul in mijlocul multimii. Ce vedeti? Afara regasim de fiecare data un zumzet deranjant, o urbe tumultoasa, trecatori, graba, galagie si primejdie. Masinile gonesc nebune, straini alearga sa isi gaseasca perechea, soarele vine si apoi se duce, luna apare si ea, apoi dispare, zilele trec, oamenii mor, lunile fug, altii se nasc, anotimpurile se intrec in culori, artistii se chinuie sa tina pasul.

Miscare. Totul e intr-o continua miscare. Toate se misca si toate devin, insa intr-un ritm cu totul ametitor. De ce ne temem de fiecare data cand deschidem o fereastra? Ce anume ne inspaimanta intr-o asemenea masura incat de multe ori ramanem paralizati? Intocmai aceasta miscare, insa nu in sensul ca am prefera sa fim statici sau sa ne cufundam in letargie. Mai curand, e vorba de ceea ce sta in spatele acestei lumi dinamice, anume schimbarea. Ea este cea care ne sperie si ne rapeste vise. De fiecare data cand se pune problema schimbarii in viata noastra ne cutremuram, incremenim, facem calcule, strangem din dinti. Chiar daca e vorba de o schimbare benefica, nu putem nega ca suntem neincrezatori sau ca simtim cel putin un usor discomfort. E vorba, probabil, de instinctul de conservare. Sau poate nu avem indeajuns de multa incredere in noi, poate suntem pasivi, poate ne-am nascut firi incapatanate. Motive ar fi multe si suntem destul de naivi incat sa le credem pe toate. Insa cum putem , in continuare, sa ne temem de schimbari ? Ni s-a dovedit in nenumarate randuri ca lumea se misca necontenit. Suntem martori la aceasta miscare in fiecare zi, clipa de clipa. Totul se schimba in jurul nostru. Si noi ne schimbam, in fiecare moment. Ne transformam atat fizic cat si psihic.

Se schimba natura, se schimba si timpul. Insa atata vreme cat noi insine, inevitabil, ne schimbam si devenim mereu, nu se cuvine sa batem pasul pe loc. Nici nu conteaza ce anume ne pune in miscare. Daca staruim prea mult la gasirea unor cauze, uitam sa fim.

Acum, inchideti fereastra si mergeti afara, in toiul miscarii. Puteti schimba orice doriti in lumea asta. Putem ucide bestiile care ne lovesc in tampla si ne mananca spiritul. Avem nevoie de o legatura de securi faurite din lacrimi si fericire violenta, un praf de zambet apatic si o sfoara cat toata tara.

Prim-plan, profil si atat

Am gasit de cuvinta sa incerc o postare fara interogatii.
Se afla expusa la un moment dat la galeria de arta o lucrare al carei autor mi-a scapat si ale carei detalii le-am pierdut definitiv intr-un abis. Ce sa zic, s-au sters. Nadajduiesc, in schimb, ca i-am pastrat esenta si ca am luat cu mine o frantura dintr-un gand. Ma tenteaza o descriere vaga si grosolana, asa cum se cade sa primiti pentru a intelege bombaneala mea incoerenta.
Era o bucata de panza inramata (nimic nou pana aici) pe care statea lipita o fasie de oglinda. Din partea de sus a oglinzii iesea un soi de suport de care era agatat un obiect neidentificat, ratacit in genunele memoriei mele selective. Vasazica obiectul respectiv era pozitionat astfel incat oglinda sa-i poarte reflectia. Sper ca am reusit sa va ofer, in linii mari, o imagine schematica si rudimentara a amintirii mele palide. In orice caz, e de preferat sa ne dispensam de amanunte, caci altfel ne impiedicam de ele.
Era cat pe ce sa-mi scape o intrebare.
Vedenia zugravita aici ne serveste pentru a readuce in planul constiintei noastre obosite ideea sau prejudecata despre multitudinea posibilitatilor in care ne poate aparea un obiect. E lesne de inteles ca in sfera obiectelor intra tot ce ne sta in putinta sa cunoastem, presupunand ca putem intr-adevar sa facem asta. Aici ne poticnim. Aici urmeaza seria de intrebari de care va scutesc.
Lucrurile sunt asa cum le vedem, iar oamenii la fel. Insa poate nu ne uitam unde trebuie, sau nu privim indeajuns.
Sa-mi fie cu iertare daca v-am mestecat iarasi timpul si l-am dizolvat cu banalitati naive. Problema e ca nu ma pot abtine de la mutilarea cuantorilor. Ma stapanesc cu greu in valtoarea de sageti care tasnesc spre cer in ropot de blesteme si euforie. Nevroza nu e ceea ce credeti voi ca este.

N-avem timp

Aveti un ceas? S-a facut tarziu, nu-i asa? Ne lovesc secundele in piept cu batai ritmice, ca o tortura straveche. Nu ne mai ajunge timpul sa ne amagim, sa ne fixam teluri, sa ne pierdem, sa ne travestim. N-avem timp sa pierdem timpul.
Mergem atat de rar catre nicaieri ... ! Opriti-va sa adorati copacii, sa ne afundam in iarba si-n miros de cer. Rupeti iarba! Calcati pe ea! Aratati macar o reactie, am sa ma alatur si eu.
Timpul nu-i al nostru. Cateodata, insa, il simtim. Atunci suntem in afara noastra, adica in lume, dar nu intre oameni.
Astazi am simtit caldura in suflet.
M-am trezit? Urati-mi somn usor in continuare.

Halucinant

V-am gasit libertatea. Mergeam deunazi pe poteci intunecoase si am vazut-o zacand intr-un colt, singura. Mi-a spus ca nu o mai vrea nimeni. Plangea si urla, lovindu-si in cap cu ganduri negre, tip suicid. "Ati uitat de mine. In fiecare zi, astept rabdatoare in gangul asta, in bezna..si nu vad decat oameni alergand cu ochii inchisi catre niste naluci, niste iluzii. Unii le spun scopuri. Altii le numesc vise. Uneori mai ies si la lumina, dar nu ma vede nimeni."
M-am intors apoi catre oameni, sa vad ce vedea ea. In fata noastra erau niste umbre, niste siluete fara chip care se plimbau intr-un vartej ametitor. Libertatea fugise..spre un loc mai primitor, probabil.
M-am avantat apoi in lume si am continuat sa ma scald in intuneric. M-am imbatat cu cadre si cu forme goale.
Va rog frumos sa ma eviscerati. As vrea sa ies din mine.

Dear Diary ( eu - un strain )

N-am crezut niciodata in puterea unui jurnal. N-am dat crezare niciodata stereotipiei din jurul meu care striga in chip propagandist si preaslavea puterea tamaduitoare a gandurilor consemnate undeva intr-un catastif. Imi spuneam mereu in sinea mea : " Asta-i buna! Pentru ce? Nu stiu eu oare ce gandesc ? As putea cumva sa uit cine sunt si ce vreau ? Sau e vorba de vreo incercare sfioasa de contabilizare a ideilor si afectelor cu scopuri de autoanaliza psihologica, de introspectie, analiza psihoterapeutica, psihiatrica, psihotica..?"
Pentru ce ? M-am intrebat astazi din nou si mai mult decat atat, m-am sinchisit sa gasesc raspunsuri. Am plecat de la banalul si evidentul "de ce nu ?" si am mers pana la naivul ( naiv, caci are caracter de concluzie ) si durerosul raspuns conform caruia ne trezim mereu cu niste carcase goale in jurul nostru, neputinciosi in incercarea de a comunica. Apar dintr-o data in fata noastra niste bucati de carne cu pretentii de prieteni, amici, cunostinte, straini..cu care suntem incapabili sa interactionam intr-o maniera care sa nu fie fortata sau artificiala.
Dar de ce as vorbi cu un jurnal ? Ce mai conteaza ? Am gasit de cuvinta sa incerc si basta.
Pare sa fie din ce in ce mai greu sa gasesti un om. E o adevarata provocare sa cauti pe cineva care te asculta cu adevarat, care nu se uita prin tine pentru ca apoi sa vina cu un contra exemplu din viata personala. Nu e reciprocitate; iar empatia s-a dus dracului. Cine sunt toti strainii astia care tot continua sa apara? De ce mai vin ? Duca-se cu empatia.
Partea buna cu jurnalul e ca pot sa aleg orice subiect ( avand in vedere ca cealalta persoana implicata in discutie sunt tot eu, imi inchipui ca avem gusturi comune ). Chiar si asa, "draga jurnalule" -pentru ca trebuie sa ne familiarizam un pic- nu vor fi prea dese ocaziile cand voi apela la tine si cu siguranta nu vei fi cel mai bun prieten al meu, cu toate ca ai potential. Ar fi bizar.
Asadar, de ce nu mai simtim? De ce nu mai vorbim cu adevarat unii cu altii ? Noi suntem de vina.
Eu sunt de vina. V-am furat timpul si luna, v-am rapit zilele cu soare si extazul, le-am inghitit si le-am ingropat in mine.