N-am crezut niciodata in puterea unui jurnal. N-am dat crezare niciodata stereotipiei din jurul meu care striga in chip propagandist si preaslavea puterea tamaduitoare a gandurilor consemnate undeva intr-un catastif. Imi spuneam mereu in sinea mea : " Asta-i buna! Pentru ce? Nu stiu eu oare ce gandesc ? As putea cumva sa uit cine sunt si ce vreau ? Sau e vorba de vreo incercare sfioasa de contabilizare a ideilor si afectelor cu scopuri de autoanaliza psihologica, de introspectie, analiza psihoterapeutica, psihiatrica, psihotica..?"
Pentru ce ? M-am intrebat astazi din nou si mai mult decat atat, m-am sinchisit sa gasesc raspunsuri. Am plecat de la banalul si evidentul "de ce nu ?" si am mers pana la naivul ( naiv, caci are caracter de concluzie ) si durerosul raspuns conform caruia ne trezim mereu cu niste carcase goale in jurul nostru, neputinciosi in incercarea de a comunica. Apar dintr-o data in fata noastra niste bucati de carne cu pretentii de prieteni, amici, cunostinte, straini..cu care suntem incapabili sa interactionam intr-o maniera care sa nu fie fortata sau artificiala.
Dar de ce as vorbi cu un jurnal ? Ce mai conteaza ? Am gasit de cuvinta sa incerc si basta.
Pare sa fie din ce in ce mai greu sa gasesti un om. E o adevarata provocare sa cauti pe cineva care te asculta cu adevarat, care nu se uita prin tine pentru ca apoi sa vina cu un contra exemplu din viata personala. Nu e reciprocitate; iar empatia s-a dus dracului. Cine sunt toti strainii astia care tot continua sa apara? De ce mai vin ? Duca-se cu empatia.
Partea buna cu jurnalul e ca pot sa aleg orice subiect ( avand in vedere ca cealalta persoana implicata in discutie sunt tot eu, imi inchipui ca avem gusturi comune ). Chiar si asa, "draga jurnalule" -pentru ca trebuie sa ne familiarizam un pic- nu vor fi prea dese ocaziile cand voi apela la tine si cu siguranta nu vei fi cel mai bun prieten al meu, cu toate ca ai potential. Ar fi bizar.
Asadar, de ce nu mai simtim? De ce nu mai vorbim cu adevarat unii cu altii ? Noi suntem de vina.
Eu sunt de vina. V-am furat timpul si luna, v-am rapit zilele cu soare si extazul, le-am inghitit si le-am ingropat in mine.
Pentru ce ? M-am intrebat astazi din nou si mai mult decat atat, m-am sinchisit sa gasesc raspunsuri. Am plecat de la banalul si evidentul "de ce nu ?" si am mers pana la naivul ( naiv, caci are caracter de concluzie ) si durerosul raspuns conform caruia ne trezim mereu cu niste carcase goale in jurul nostru, neputinciosi in incercarea de a comunica. Apar dintr-o data in fata noastra niste bucati de carne cu pretentii de prieteni, amici, cunostinte, straini..cu care suntem incapabili sa interactionam intr-o maniera care sa nu fie fortata sau artificiala.
Dar de ce as vorbi cu un jurnal ? Ce mai conteaza ? Am gasit de cuvinta sa incerc si basta.
Pare sa fie din ce in ce mai greu sa gasesti un om. E o adevarata provocare sa cauti pe cineva care te asculta cu adevarat, care nu se uita prin tine pentru ca apoi sa vina cu un contra exemplu din viata personala. Nu e reciprocitate; iar empatia s-a dus dracului. Cine sunt toti strainii astia care tot continua sa apara? De ce mai vin ? Duca-se cu empatia.
Partea buna cu jurnalul e ca pot sa aleg orice subiect ( avand in vedere ca cealalta persoana implicata in discutie sunt tot eu, imi inchipui ca avem gusturi comune ). Chiar si asa, "draga jurnalule" -pentru ca trebuie sa ne familiarizam un pic- nu vor fi prea dese ocaziile cand voi apela la tine si cu siguranta nu vei fi cel mai bun prieten al meu, cu toate ca ai potential. Ar fi bizar.
Asadar, de ce nu mai simtim? De ce nu mai vorbim cu adevarat unii cu altii ? Noi suntem de vina.
Eu sunt de vina. V-am furat timpul si luna, v-am rapit zilele cu soare si extazul, le-am inghitit si le-am ingropat in mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu